M-am săturat de afirmația „toți sunt o apă și un pământ”.

M-am săturat de a alege dintre două rele răul cel mai mic pentru ca mai apoi să îl văd transformându-se în balaurul cu șapte capete.

M-am săturat de indiferența afișată de cei cărora ar trebui să le pese..

M-am săturat de cei care se cred intelectualii neamului doar pentru că citesc cu periodicitate rubrica culturală din Libertatea.

M-am săturat de politicianul care are doar calitatea de a-l pune la pământ pe adversarul său.

M-am săturat de lipsa unei adevărate elite intelectuale și de efectele pe care lucrul asta îl are asupra României.

M-am săturat de „politica bunului simț”.

M-am săturat de idile mondene, paparazzi wannabe și cvasi-vedete.

M-am săturat de inconștientă și nepăsare.

M-am săturat să pot dar să nu vreau.

Just saying.

Ring out, wild bells, to the wild sky,
The flying cloud, the frosty light;
The year is dying in the night;
Ring out, wild bells, and let him die.

Ring out the want, the care the sin,
The faithless coldness of the times;
Ring out, ring out my mournful rhymes,
But ring the fuller minstrel in.

(Ring out, wild bells – Alfred, Lord Tennyson)

No New Year’s resolutions for me; maybe next time…

Happy New Year to all of you! [...] There is no point in me wishing you some generic stuff that you already have but do not realise so go ahead and fill in the blanks with your wildest desires.

”Altogether, I think we ought to read only books that bite and sting us. If the book does not shake us awake like a blow to the skull, why bother reading it in the first place? So that it can make us happy, as you put it? Good God, we’d be just as happy if we had no books at all; books that make us happy we could, in a pinch, also write ourselves. What we need are books that hit us like a most painful misfortune, like the death of someone we loved more than ourselves, that make us feel as though we had been banished to the woods, far from any human presence, like a suicide. A book must be the ax for the frozen sea within us. That is what I believe.”

Franz Kafka to Oskar Pollak, January 27, 1904

Pentru că Irréversible există deja filmul meu ar fi o ecranizare a cărții lui Gerald Messadié – Viața mea amoroasă și criminală cu Martin Heidegger; regizat de David Cronenberg (nu m-am putut decide intre David Lynch, Roman Polanski și Luis Bunuel), cu James Spader și Rachel Weisz în rolurile principale, Kevin Spacey în rolul soțului părăsit, John Malkovich în rolul măcelarului libidinos și Vincent Cassel în rolul tânarului atrăgător pe care cei doi îl cunosc în timpul călatoriei. Coloana sonoră i-ar aparține fără îndoială lui Krzysztof Komeda iar directorul de imagine ar fi Christopher Doyle. N-aș schimba povestea, finalul și nici locul unde se petrece acțiunea; poate doar aș pune mai mult accent pe filosofia lui Heidegger.

Pentru că pare un subiect interesant pentru o leapsă merge mai departe, fără titlul obligatoriu, la: Richie, Motonio, Marian, Alin, Ela, Adina și orice mai dorește. Nu alegeți calea cea mai ușoară așa cum am făcut eu, dacă o faceți optați totuși pentru o carte ce nu a mai fost ecranizată până acum.

Și evident titlul filmului  meu e Bitter Searching of the Heart.

Other times I dream of running a classy jazz club, with red wine and cheap cigars on the table, feathers in my hair, wearing silk stockings and red lipstick , listening to Miles Davis and dancing the night away…

Or anything else that involves leather, lace and pearls…

Se poartă de la o vreme, în cinematografia românească, curentul minimalist… Înțeleg chestia asta și au fost filme care mi-au plăcut însă nu vreau să văd de câte ori merge personajul principal cu liftul sau să aud fiecare convorbire inutilă pe care o poartă la telefon. Prefer, la fel ca majoritatea, să văd filme reale nu producții rupte din lumea basmelor hollywoodiene însă și realitatea asta trebuie să fie cât de cât atragătoare. Altfel, în loc să pierd timpul cu filmul mă plimbam puțin printr-un supermarket și auzeam lucruri mult mai „interesante”.

De la Pas în doi nu am mai găsit un film românesc care să mă impresioneze, poate nu am văzut eu ce trebuia; încerc să remediez dar dacă măi văd vreo două-trei ca Principii de viață mă dau bătută. Știu că asta e realitatea românescă (sau cel puțin în realitatea asta ne complacem), barbatul cu burtă și suflet mare, trecut de prima tinerețe mereu în căutare de aventură; victimă a tuturor celor din jurul său; gata oricând să cedeze presiunii unei zile obișnuite… se puteau găsi lucruri interesante chiar și în banalitatea asta, nu e nevoie să-l vedem cum păsește din duș pentru a îi întelege trăirile interioare. Cât despre final, aș fi spus că a stricat tot filmul, dacă ar fi fost ceva de stricat…

[...] Voiam să aud mereu o alta propoziţie decât tine, pe aceasta: eşti al meu. Şi de ce tocmai asta? Nici nu înseamnă măcar dragoste, mai curând apropiere şi noapte. Da, minciuna a fost mare şi am minţit în complicitate, dar, şi mai supărător, în colţ, pentru mine, decât din nevinovăţie. [...]

[...] Astăzi aproape că nu am făcut nimic altceva decât să stau, să citesc câte puțin ici și colo, dar în esență nu am făcut nimic sau am ascultat o durere foarte ușoară cum lucrează în tâmple. Toată ziua am fost ocupat cu scrisorile tale, cu chin, cu iubire, cu grijă și cu o nedefinită frică de nesiguranță, a cărei imprecizie constă în faptul că îmi depășește nemăsurat puterile. Și nici n-am îndrăznit să îți citesc scrisorile a doua oară, iar o jumătate de pagină nici măcar pentru prima dată. de ce nu te poți mulțumi cu faptul că, în încordarea cu totul deosebită, care se menține într-un mod sinucigaș, a trăi e lucrul cel mai indicat, (ai pomenit uneori de ceva asemănător, dar pe atunci încercam să te fac să râzi), să te destinzi zglobiu, să ieși din ea ca un animal irațional (și nu iubești deloc ca un animal nechibzuința) și îti descarci toată electricitatea incomodă, sălbatică, în trup, până aproape te carbonizezi. [...] Lucrul cel mai ciudat e că și aici, în întuneric, suntem de acord, și n-o pot crede decât în al doilea moment. [...]

[...] Iubită Milena, atât de nestăpânit, atât de azvârlit încolo și încoace pe o mare, care doar din răutate nu mă înghite! În ultima vreme te-am rugat să nu-mi mai scrii zilnic, eram sincer, mi-era frică de scrisori; când odată nu sosea nici una, eram mai liniștit; când vedeam una pe masă, trebuia să-mi adun toate puterile și nu-mi mai ajungeau nici de departe – și astăzi aș fi fost nefericit dacă n-ar fi sosit ilustratele astea. Mulțumesc. [...]

[...] Astăzi nici o scrisoare; e stupid, când nu soșeste nici o scrisoare, mi-o închipui, iar când soșeste, mă plâng, dar aici am voie, tu știi, nu e plângere nici asta, nici cealaltă. [...]

[...] Au sosit scrisori de duminică, luni și o carte poștală. Judecă și tu corect, te rog, Milena. stau aici atât de izolat, atât de departe și totuși relativ liniștit și îmi trec tot felul de lucruri prin minte, spaimă, neliniște, așa că transcriu toate astea, chiar dacă nu prea are sens, și uit tot, când îți vorbesc ție, te uit chiar și pe tine și abia când sosesc din nou două astfel de scrisori, devin iarăși conștient de situație. [...]

[...] Nici o scrisoare. [...]

[...] Te rog, Milena, inventează o altă posibilitate ca să-ți pot scrie. Să trimit cărți poștale mincinoase e prea stupid; ce cărți ar trebui să trimit nu știu întotdeauna; iar gândul în sfârșit că te-ai duce la postă degeaba mi-e insuportabil, născocește, te rog, o altă posibilitate. [...]”

Franz Kafka – Scrisori către Milena

În clipa aceea Bernard simți din plin bucuria triumfului: în această seară a ajuns în sfârsit să domine femeia care întotdeauna îl intimidase și umilise; acum e rândul ei să se simtă dispretuită!

„Pentru a evita scandalul, Bernard, soțul Therese Desqueyroux, o dezvinovățeste, la procesul unde aceasta e acuzată chiar de otrăvirea lui, dar apoi, la întoarcerea acasă, o închide în dormitorul ei, unde femeia va trăi doar cu vin și cu țigari. După un timp, o aduce la un dineu, iar silueta ei scheletică îi șochează pe invitați.”

thinking of reading this book…