Intodeauna am spus că în România viaţa e mult mai uşoară pentru cei care îşi cunosc drepturile şi obligaţiile… Am fost azi de dimineaţă la o oarecare secţie de poliţie pentru a îmi face buletinul şi m-am întors cu o extraordinară durere de cap. Înainte de toate trebuie să recunosc un lucru: nu sunt genul de persoană care să înjure administraţiile publice, nu-mi obţin fericirea platind impozitele în rate de zece bani… Îmi place să stau la ghişeu, nu am avut niciodată probleme, funcţionarii nu-mi vorbesc urât, nu rămân cu lucruri nerezolvate, ştiu că un zâmbet la momentul potrivit face cât o sută de înjurături, am mereu toate actele, ştiu ce înseamnă acordul tacit al unei instituţii, etc etc. Aşadar, toate bune şi frumoase… până dai de cetăţenii revoltaţi. Nu-mi plac etichetarile însă nu mă pot abţine atunci când vine vorba de tipica familie românească. Membri marcanţi al clasei de mijloc, tatăl cu burtă, mustaţă şi o cunoştinţă două pe la secţia de poliţie, mama mereu nemulţumită şi copila răsfăţată din cale afară cu vise de prinţesă. Cum să aştepte scumpul lor odor două săptămâni până la eliberarea buletinului? Dacă ştiau se duceau la SEP, la minister, la mama secţiilor de poliţie, orice numai să poate merge fetiţa la shopping într-o ţară UE.
Ştiţi că acum ceva vreme era o modă cu făcutul buletinelor direct la Evidenţa Populaţiei… nu ştiu cine a lansat ideea că dacă îţi scrie SEP pe el eşti mare figură, mă rog…
Să revin la cazul de faţă; oamenii nu aveau nici toate actele, nu ştiau nici ce le trebuie sau de ce… singurul lucru important era că nea Ilie comisarul poate interveni oricand aşa că funcţionara ar face bine să scoată buletinul pe loc altfel iese scandal. Să se ducă direct la secţia unde se fac urgenţele nici vorbă… ei au venit aici şi nu pleacă fără buletin. Evident eu eram după certăreţi aşa că a trebuit să asist la întreagă scenetă.
Uneori mă amuză lucrurile astea însă cred că m-a ajuns bătrâneţea şi nu mai suport multe. Bun… tatăl ţipă în gura mare că el e generos tare, a făcut şi copii chiar dacă nu trebuia. Bineînţeles după ce i se spune că aşa trebuie vine clasicul: “unde scrie?”

“În lege, pe uşă, pe geamul ăsta, mai peste tot”.

“Înseamnă că au schimbat legea”. Mda.

Nu obişnuiesc să tratez astfel de subiecte, de obicei le uit imediat ce părăsesc încăperea însă uneori mă mai bântuie puţin…

Nu ştiu ce părere au alţii însă eu nu dau foarte mulţi bani pe o persoană care îşi strigă în gură mare gradele de rudenie cu mai marii ministerelor , nemulţumită fiind de faptul că fiica nu mai poate pleca la cumpărături în Bulgaria pentru că femeia rea de la ghişeu nu vrea să îi facă buletinul “în patru ore”. Când mă gândesc cât de invidiată e copila asta în cercul ei de prieteni nu-mi pot stăpâni zâmbetul…
Nu am să mai scriu şi de glumele stupide pe care le făceau la adresă tuturor celor ce nu se ridicau la nivelul lor şi la adresa instituţiilor ce ar trebui desfiinţate pentru că nu îi puteau servi aşa cum se cuvine. Bineînţeles că nu erau singurii cu gura mare, însă cum unde sunt trei puterea creşte, pe ceilalţi i-am uitat…
Ştiu hibele din sistemul administrativ, toate hârtiile inutile, orele pierdute pe la cozi, însă uneori lucrurile sunt simple. Nu e vina celor din administraţie că eşti tu bou şi habar nu ai pe ce lume trăieşti dacă eşti scos din cercul tău de prieteni “influenţi”.
Românii adoră să protesteze… tot timpul în locurile greşite. La bancă, la piaţă, la poliţie, oriunde numai unde trebuie şi cum trebuie nu. Dacă o funcţionară de la un ghişeu obscur îţi greşeşte data pe un act e vina celor din parlament că au inventat instituţia cu pricina; dacă se scumpeşte benzina sau ai prea mult de plătit la impozit pentru că ai uitat de el în ultimii zece ani e vina casierilor – să-i pedepsim cu sacii plini cu monede.
Indiferent de situaţie, aruncăm vina pe cine nu trebuie. Nu ştiu unde ne va duce “ura” îndreptată asupra oricui numai a celor vinovaţi nu.  Uneori cred că e doar o strategie pentru a nu fi nevoiţi să ne confruntăm cu adevăratele probleme. Sau poate e doar o trăsătură a caracterului îndoielnic… Un lucru e cert: toţi le ştim pe toate, toţi avem soluţiile tuturor problemelor însă le păstrăm pentru vremurile cu adevărat grele. Şi bineînţeles, toţi ceilalţi trăiesc fie degeaba fie doar pentru a ne servi după bunul nostru plac. Noroc cu excepţiile. Nu prea le mai întâlnesc dar ştiu că există.