Încerc să fiu indulgentă cu filmele românești însă Principii de viață e cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată. M-am chinuit din răsputeri să rezist până la final și să citesc printre rânduri însă mi-e teamă că nu e nimic de citit. Nu știu de ce am avut așteptări atât de mari de la film, probabil că am citit ceva recenzii pozitive…
Se poartă de la o vreme, în cinematografia românească, curentul minimalist… Înțeleg chestia asta și au fost filme care mi-au plăcut însă nu vreau să văd de câte ori merge personajul principal cu liftul sau să aud fiecare convorbire inutilă pe care o poartă la telefon. Prefer, la fel ca majoritatea, să văd filme reale nu producții rupte din lumea basmelor hollywoodiene însă și realitatea asta trebuie să fie cât de cât atragătoare. Altfel, în loc să pierd timpul cu filmul mă plimbam puțin printr-un supermarket și auzeam lucruri mult mai „interesante”.
De la Pas în doi nu am mai găsit un film românesc care să mă impresioneze, poate nu am văzut eu ce trebuia; încerc să remediez dar dacă măi văd vreo două-trei ca Principii de viață mă dau bătută. Știu că asta e realitatea românescă (sau cel puțin în realitatea asta ne complacem), barbatul cu burtă și suflet mare, trecut de prima tinerețe mereu în căutare de aventură; victimă a tuturor celor din jurul său; gata oricând să cedeze presiunii unei zile obișnuite… se puteau găsi lucruri interesante chiar și în banalitatea asta, nu e nevoie să-l vedem cum păsește din duș pentru a îi întelege trăirile interioare. Cât despre final, aș fi spus că a stricat tot filmul, dacă ar fi fost ceva de stricat…
De câteva zile mi-am propus să citesc mai multe bloguri, nu mă intrebați de ce, poate îmi e dor de presa scrisă…sau caut să îmi ocup puținul timp pe care îl mai petrec online cu lucruri noi. În fine, să revenim… Nu mă leg de subiectele tâmpite pe care le-am întâlnit în căutările mele, acolo e simplu, închid și merg mai departe. Nu stiu cum se face, dar de câte ori găsesc ceva interesant vine însoțit de o multitudine de probleme de exprimare sau de natura gramaticală. Deja celebrele „vroia”, „la” în loc de ”l-a”… și bineînteles „locație” folosit în toate felurile numai cum trebuie nu. Am dezvoltat o reacție destul de urâtă la cuvântul ăsta și îmi ies din fire de câte ori îl aud. Nu sunt deloc o fire indulgentă, mai ales când vine vorba de lucruri „minore”, deci s-ar putea ca problema să fie totuși la mine. Dar chiar și așa, nu reușesc să înteleg cum de există paradoxul ăsta, cum poți dezbate subiecte demne de academicieni dar nu poți pune pe hartie o propoziție fără să dai cu bâta-n baltă. Și nu e vorba numai de bloguri, oriunde te uiți dai de aceeași problemă. În cursurile de la facultate (sper că nu mă citeste vreun profesor), în ziare, în comunicate de presă, pe afișe, la tv, peste tot. 
Nu-i de fapt nici o magie dar suna ceva mai frumos decat “mai bine mai tarziu decat niciodata”. Ce sens are sa intru in detalii? Deciziile corecte luate prea tarziu parca nu mai par atat de corecte… cel putin pana sunt puse in aplicare. Toate vietile astea pe care noi le incepem si le abandonam la jumatatea drumului din dorinta de “ceva nou” se vor intoarce impotriva noastra la un moment dat. Se vor intoarce sigur impotriva mea… Cine decide cum e mai bine? Un sir de multe vieti incepute furtunos si sfarsite lent si dureros sau un trai lin si fara griji? Dar lunea nu e niciodata potrivita pentru astfel de povesti asa ca….: 
Tradiţionalul post în care îmi spun singură “la mulţi ani” va fi anul ăsta destul de scurt. Nu simt că a venit momentul să ”aştern pe hartie” realizările şi dezamăgirile de care am avut parte lunile astea…asa că mai aştept. Încet încet încerc să-mi pun ordine în vise, motiv pentru care, după două alegeri proaste - trei dacă punem şi liceul la socoteală - am decis să fiu din nou studentă. Mai multe detalii după ce se va concretiza, dacă nu mă voi razgandi…