Apropiere și noapte…

„[...] De ce îmi scrii, Milena, despre viitorul, nostru, care nu va exista niciodată, sau tocmai de aceea îmi scrii? Încă de când am vorbit într-o seară, la Viena, în treacăt despre asta, am avut sentimentul că noi căutăm pe cineva, pe care îl cunoaștem bine, căruia îi duceam mult lipsa și pe care-l strigam de aceea cu numele cele mai frumoase, dar nu venea nici un răspuns; și cum ar fi putut să răspundă cineva care nu era acolo, cât vedeai cu ochii de jur-împrejur. Puține lucruri sunt sigure, dar unul dintre ele este acela că nu vom trăi niciodată împreună, în aceeși casă, trup lângă trup, la aceeași masă, niciodată, nici măcar în același oraș. [...]

[...] Voiam să aud mereu o alta propoziţie decât tine, pe aceasta: eşti al meu. Şi de ce tocmai asta? Nici nu înseamnă măcar dragoste, mai curând apropiere şi noapte. Da, minciuna a fost mare şi am minţit în complicitate, dar, şi mai supărător, în colţ, pentru mine, decât din nevinovăţie. [...]

[...] Astăzi aproape că nu am făcut nimic altceva decât să stau, să citesc câte puțin ici și colo, dar în esență nu am făcut nimic sau am ascultat o durere foarte ușoară cum lucrează în tâmple. Toată ziua am fost ocupat cu scrisorile tale, cu chin, cu iubire, cu grijă și cu o nedefinită frică de nesiguranță, a cărei imprecizie constă în faptul că îmi depășește nemăsurat puterile. Și nici n-am îndrăznit să îți citesc scrisorile a doua oară, iar o jumătate de pagină nici măcar pentru prima dată. de ce nu te poți mulțumi cu faptul că, în încordarea cu totul deosebită, care se menține într-un mod sinucigaș, a trăi e lucrul cel mai indicat, (ai pomenit uneori de ceva asemănător, dar pe atunci încercam să te fac să râzi), să te destinzi zglobiu, să ieși din ea ca un animal irațional (și nu iubești deloc ca un animal nechibzuința) și îti descarci toată electricitatea incomodă, sălbatică, în trup, până aproape te carbonizezi. [...] Lucrul cel mai ciudat e că și aici, în întuneric, suntem de acord, și n-o pot crede decât în al doilea moment. [...] Continue reading

Metamorphosis

“He sallied out, changed direction four times not knowing what he should save first before his attention was suddenly caught by the picture on the wall – which was already denuded of everything else that had been on it – of the lady dressed in copious fur. He hurried up onto the picture and pressed himself against its glass, it held him firmly and felt good on his hot belly. This picture at least, now totally covered by Gregor, would certainly be taken away by no-one.”

Charles Bukowski – Femei

”Mă certam des cu Lydia. Flirta tot timpul şi asta mă irita. Cînd ieşeam să mîncăm în oraş, eram sigur că fixa nu ştiu ce bărbat din celălalt capăt al încăperii. Cînd amicii mei treceau să mă viziteze şi Lydia era acolo, puteam auzi cum conversaţia ei devenea intimă şi cu conotaţii sexuale. Stătea totdeauna foarte aproape de prietenii mei, cît mai aproape posibil. Pe ea o irita faptul că beam. Îi plăcea foarte mult să facă sex, iar faptul că beam nu ne ajuta prea mult. „Ori eşti prea beat ca s-o faci seara, ori ţi-e prea rău ca s-o faci dimineaţa.” o apucau toţi dracii dacă beam în faţa ei chiar şi o bere. Ne despărţeam cel puţin o dată pe săptă-mînă – „pentru totdeauna” – dar, într-un fel sau altul, reuşeam să ne împăcăm. îmi terminase de sculptat capul şi îmi oferise mie lucrarea. Cînd ne despărţeam, puneam capul în maşină, pe scaunul din faţă, îl duceam la ea acasă şi i-l lăsam în prag. Dup-aia mă duceam la o cabină telefonică, o sunam şi îi spuneam: „Căpăţîna aia nenorocită e în faţa uşii!” Capul făcea naveta…”

Scrisoare către un intelectual din Occident

De dignitate Europae (1988), ultima carte scrisă in limba germană de Constantin Noica. A fost publicată  la Humanitas sub titlul MODELUL CULTURAL EUROPEAN. Și prima mea lectură obligatorie.

„Mai putem fi salvaţi?“ („Sind wir noch zu retten?“), vă întrebaţi voi, scrieţi cărţi voi şi se lamentează unii deţinători de premii Nobel din rîndul vostru. Nu vă înţelegem. Întrebarea aceasta pe care şi-o punea un Franz Alt ne sună ca venind dintr-o Europă bolnavă, aproape isterică. Salvaţi de ce anume? De fatalismul trezit, nu numai de penibilul determinism cultural al lui Spengler (cel care cu „fausticul“ lui a desfigurat, aproape, miracolul goethean), dar şi de cîte o vorbă ca a lui Paul Valéry: „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles“? Salvaţi de resemnare? de inacţiune? Salvaţi de cine ştie ce catastrofă? Dar Einstein a acţionat, în loc să declame, ca voi. S-a adresat unui preşedinte paralitic, cerîndu-i să apere lumea de pericolul atomic. Că, mai tîrziu, alt preşedinte, în loc să ia simple măsuri de apărare, a folosit în neştire arma cea nouă, ba a vroit să sperie şi pe alţii cu ea, este rătăcirea sa, laolaltă cu a politicienilor din jurul său. Dar atunci acţionaţi şi voi: cereţi şi faceţi ca paraliticii voştri de acolo, agresivi, să fie puşi sub interdicţie.

Ceea ce au făcut oamenii pot ei şi să desfacă. Nu veniţi să speriaţi lumea – tocmai voi, luminaţii – cu ameninţarea că cine ştie ce cometă Halley se pregăteşte să măture inevitabil viaţa pe Terra.
Sau poate vreţi să insinuaţi că fizicienii sînt de vină sau că ştiinţa (pretins „faustică“) este de vină? Atunci recitiţi Faust II şi vedeţi acolo cum ştia Goethe, mai bine decît voi, cine se află îndărătul lucrurilor. Iar dacă credeţi în diavol, faceţi ca medievalii cu vrăjitoarele, în cazul că aveţi curaj: oriunde găsiţi un fizician, chemaţi-l în faţa Inchiziţiei şi, eventual, puneţi-l pe rug.

Dar nu ştiţi nici voi pe cine să învinovăţiţi. Între timp urîţiţi lumea şi degradaţi această reuşită de neasemuit care este cultura europeană. De două generaţii, tineretul vostru, din care s‑ar fi putut recruta, eventual, cîteva genii, este aruncat de voi pe străzi şi isterizat. Voi nu aţi ştiut să scoateţi la lumină contrapartea de glorie a culturii noastre. De vreme ce n‑o spuneţi voi, s‑o spunem oare noi, marginalii? Dar dacă nu vorbiţi voi, trebuie să vorbească pietrele. Şi ele vă spun mai mult: că şi fără acest fel al vostru de a urîţi veacul, l‑aţi şi urîţit, prelungindu‑i — pînă la absurdul, nonsensul şi cinismul ce vă sînt atît de dragi — puţinătatea de a întîrzia în ceea ce ne îngăduim a numi „era conjuncţiei“. Nu ştiţi să arătaţi (cum a ştiut întotdeauna să arate inteligenţa lumii) că oamenii au între ei şi alt liant decît cel exterior, adus astăzi de sumarele noastre „conective“.

Voi lăsaţi pe oameni să trăiască unul lîngă altul ca şi cum ar fi unul fără altul; şi, ajutaţi fiind de o tehnică prin care am reuşit nu atît să ajungem undeva, cît să plecăm mai repede de oriunde, o tehnică a bunelor despărţiri şi decolări, voi favorizaţi o societate în care surîsul fad, politeţea şi salutul amabil prin agitaţia mîinii dau singura măsură a societăţii noastre civilizate — societatea lui bye‑bye (the Bye‑bye Society). Am scris aceste pagini cu sentimentul fratelui neluat în seamă (cum sîntem toţi aici), care cerşeşte pentru el şi lume o îmbrăţişare. Dacă nu credeţi că e posibilă, în spirit european, o nouă îmbrăţişare, atunci sau cărţile voastre sînt un simplu bye‑bye spus lumii şi culturii, sau lumea de mîine le va arunca în foc, aşa cum cerea părintele vostru într‑ale scepticismului, Hume, pentru cărţile proaste.

(Constantin Noica – Modelul cultural european)

In padure nu minti…

“- Uite, vezi padurile, n-ar mai trebui sa iesim din ele niciodata.

Cum nu spuneam nimic, isi dadea seama ca nu intelegeam.

- In padure, nu minti, Grethe. Numai in oras minti si, cum orasele sunt din ce in ce mai mari si mai populate, sunt din ce in ce mai multi oameni care mint si ei din ce in ce mai mult. Se aseaza si examina arbustii si maracinisul din jur.

Civilizatiile s-au corupt cand orasele s-au indepartat de paduri. Ai observat ce greu poti minti cand stai langa un copac? E greu, de altfel, sa te minti pe tine insuti si cand stii sa iti spui adevarul tie insuti nu-i mai poti minti nici pe ceilalti. Ma lua in brate. Te iubesc pentru ca ai inteles imediat inutilitatea minciunii. Ai incetat sa te mai machiezi de cand te-ai eliberat si ai renuntat la toate artificiile citadine.

Fara sa mi-o fi cerut, nu ma mai machiam si de pieptanat ma pieptanam la intamplare; incaltam niste sandale si-mi trageam pe mine o rochie oarecare, fara valoare, fara moda, care nu facea decat sa ma imbrace; o rochie de panza decolorata, fara nici o podoaba, fara nici o bijuterie. Vedeam adesea fete si femei teribil de dichisite sau fals dezinvolte, in pantaloni, cu bluze la moda, incaltate in pantofi scumpi si, ciudat, ele se uitau la mine cu invidie. Martin detesta pantofii cu toc inalt si-am inceput sa-i urasc si eu. Nu-i placeau nici parfumurile si nu le mai foloseam.”

Gerald Messadie – Viata mea amoroasa si criminala cu Martin Heidegger 

Henry & June – fragment

December 1931

“A startlingly white face, burning eyes. June Mansfield, Henry’s  wife. As she  came towards me from the darkness of  my garden into  the light of  the doorway I  saw for the   first time the most  beautiful  woman on  earth. Years ago, when I tried to imagine a pure beauty, I had created  an image in my mind  of just that woman. I had even imagined she would be Jewish. I knew long ago the color of her skin, her profile, her teeth. Continue reading

Eu şi amanta lui – M. Prevost

“Adevărată mea odaie era odaia lui Robert, dar aceasta era şi odaia Sophiei. Paturile lor erau alăturate. Într-unul din ele zăcea bolnavul; celălalt era al amantei sale. Oricât de obsedant ar fi fost în acea odaie miroul de farmacie, un miros mai subtil, mai călduros, îmi aţâţa câteodată nările, un miros rău închis în dulapurile unde erau atârnate hainele străinei, răspândit din însăşi feminitatea ei, închis cu mine în acea meschină cameră de hotel, care nu se aerisea decât pe apucate, după asfinţitul soarelui. Aţâţare şi mai chinuitoare: se întâmplă că Sophie să cadă câteodată pe patul gol, sfârşită de puteri, şi să adorma adânc. Nu purta decât un capot peste cămaşa. Braţele îi erau goale… pe patul de alături, bolnavul, calmat în mod artificial, cu medicamente, respira tare şi regulat. Noaptea adâncă adormea hotelul şi împrejurimile: numai eu trăiam, numai eu vedeam, numai eu gândeam, şi în aceasta moarte înconjurătoare, supravieţuirea mea mi se părea un fenomen de necrezut. Toată inteligenţa, toată limpezimea omenească mi se părea atunci concentrată în mine. Îmi închipuiam că pătrund gândul acestei femei învinsă de somn, atât de misterioasă pentru mine când era trează. Emoţia care mă cuprindea oare să n-o fi cuprins şi pe dânsa?

După atâtea experienţe avute să fi redevenit atât de novice încât instinctul meu să se fi lăsat ademenit de semnele aşteptării contra căreia nu se poate lupta? Împotriva voinţei noastre sincere, puterea, mai tare decât moartea, ne lega unul de altul. Acele zile mohorâte, aceste nopţi istovitoare, ne erau scumpe, numai pentru că nu ne mai despărţeam, şi pentru că ochii noştrii, mâinile noastre, răsuflarea noastră, se atingeau în tot momentul. Ea nu mi-o mărturisea: dar oare eu mărturiseam? Nici odată această mărturisire nu va trece peste buzele noastre… Atunci la ce bun să-mi reţin gândul, să-mi reneg emoţia întregii mele fiinţe, din moment ce nu va rezulta nici un act?… Ah, priveşte-o, respir-o! Primeşte, nenorocitule!, reînoirea marii tulburări omeneşti în trupul tău câtva timp debilitat. În curând puţinul ce-l posezi de la dansa îţi va fi răpit. În aceste paturi alăturate, în care dorm acum un bolnav narcotizat şi o îngrijitoare răpusă de oboseală, vor fi doi amanţi, doi soţi gata la îmbrăţişarea supremă… Iar tu nu vei mai avea măcar dreptul să treci pragul acestei odăi.”

 

 

Sursa foto: Eva Gonzales – Morning Awakenings 1876