„[...] De ce îmi scrii, Milena, despre viitorul, nostru, care nu va exista niciodată, sau tocmai de aceea îmi scrii? Încă de când am vorbit într-o seară, la Viena, în treacăt despre asta, am avut sentimentul că noi căutăm pe cineva, pe care îl cunoaștem bine, căruia îi duceam mult lipsa și pe care-l strigam de aceea cu numele cele mai frumoase, dar nu venea nici un răspuns; și cum ar fi putut să răspundă cineva care nu era acolo, cât vedeai cu ochii de jur-împrejur. Puține lucruri sunt sigure, dar unul dintre ele este acela că nu vom trăi niciodată împreună, în aceeși casă, trup lângă trup, la aceeași masă, niciodată, nici măcar în același oraș. [...]

[...] Voiam să aud mereu o alta propoziţie decât tine, pe aceasta: eşti al meu. Şi de ce tocmai asta? Nici nu înseamnă măcar dragoste, mai curând apropiere şi noapte. Da, minciuna a fost mare şi am minţit în complicitate, dar, şi mai supărător, în colţ, pentru mine, decât din nevinovăţie. [...]

[...] Astăzi aproape că nu am făcut nimic altceva decât să stau, să citesc câte puțin ici și colo, dar în esență nu am făcut nimic sau am ascultat o durere foarte ușoară cum lucrează în tâmple. Toată ziua am fost ocupat cu scrisorile tale, cu chin, cu iubire, cu grijă și cu o nedefinită frică de nesiguranță, a cărei imprecizie constă în faptul că îmi depășește nemăsurat puterile. Și nici n-am îndrăznit să îți citesc scrisorile a doua oară, iar o jumătate de pagină nici măcar pentru prima dată. de ce nu te poți mulțumi cu faptul că, în încordarea cu totul deosebită, care se menține într-un mod sinucigaș, a trăi e lucrul cel mai indicat, (ai pomenit uneori de ceva asemănător, dar pe atunci încercam să te fac să râzi), să te destinzi zglobiu, să ieși din ea ca un animal irațional (și nu iubești deloc ca un animal nechibzuința) și îti descarci toată electricitatea incomodă, sălbatică, în trup, până aproape te carbonizezi. [...] Lucrul cel mai ciudat e că și aici, în întuneric, suntem de acord, și n-o pot crede decât în al doilea moment. [...] Continue reading →